Romania Interbelica

CUPRINS

1. Problematizare

2. Economia României în perioada interbelică

3. Partidul Național Liberal – doctrina “Prin noi înșine”

4. Partidul Național Țărănesc – doctrina “Porți deschise”

5. Capitalul străin în prezent

6. Concluzii

Bibliografie

1. Problematizare

1. În ce perioadă are loc confruntarea dintre cele două ideologii?

2. La ce se referă această confruntare?

3. Cine se confruntă?

4. Ce reprezintă doctrina “Prin noi înșine”?

5. Ce reprezintă doctrina “Porți deschise”?

6. Ce măsuri au adoptat liberalii?

7. Ce măsuri au adoptat țărăniștii?

2. Economia României în perioada interbelică

În România, Primul Război Mondial provocase distrugeri enorme în industrie şi dezorganizase aproape total producţia. Aproximativ 1 mil. de oameni au murit în urma acţiunilor militare și a bolilor, care s-au înmulţit substanţial. Pe lângă aceasta, agricultura se afla într-o situaţie grea, aducând consecinţe nefaste. La sfârşitul anului 1918 nu se putea asigura sămânţa pentru culturi, ceea ce a făcut ca în anul 1919 aproximativ 26% din suprafaţa cultivată cu cereale să rămână nelucrată, România confruntându-se astfel cu o mare criză alimentară. De asemenea, capacitatea industrială a scăzut sub 50% ducând la încetarea activităţii a 75% din întreprinderi.

Cu toate acestea, refacerea din anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează, în mare parte, liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializării. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creșterea numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930, şi de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu 189% şi în producţia bunurilor manufacturate cu 188%. Producţia de petrol a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone în 1930 datorită investiţiilor de capital, în special străin, România plasându-se pe locul 6 printre producătorii mondiali.

Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă. Producţia de oţel a crescut de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928. Au intrat în funcţiune mari conglomerate industriale precum: Uzinele Malaxa din Bucureşti, specializate în producţia de oţel, muniţii, motoare, instrumente de precizie etc şi Industria Aeronautică România de la Braşov, care producea toate componentele de avion.

Statul dădea o atenţie specială industriei metalurgice asigurându-i o masivă finanţare și o protecţie continuă împotriva concurenţei străine.

Criza economică de la începutul anilor ‘30 a stopat temporar creşterea industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit şi numărul de muncitori pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică.

Cu toate acestea, industria a depăşit efectele depresiunii atingând noi niveluri de productivitate între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat ajungând de la 34.900 mil. lei la 64.600 mil. lei.

Creşterea industrială a fost însoţită de o concentrare a controlului în mâini din ce în ce mai puţine, întrucât cartelurile şi holdingurile s-au înmulţit. În 1937, câteva carteluri, care repartizau companiilor membre pieţele de desfacere şi stabileau preţurile, dobândiseră controlul asupra a cel puţin 90% din capitalul investit şi din industria metalurgică, de ciment, de hârtie, de rafinare a zahărului, şi 50% din controlul asupra industriilor petrolieră, chimică şi de sticlărie.

De-a lungul întregii perioade interbelice, România a continuat să fie un importator de capital, rămânând astfel dependent de investițiile Europei Occidentale pentru a asigura progresul economiei.

Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei țări predominant agrare, întrucât grânele, animalele, lemnul împreună cu petrolul reprezentau peste 90 la sută din exporturile României.

Ca stat agricol, ea se afla în dezavantaj net, întrucât era nevoită să exporte materii prime la prețuri relativ joase și să importe bunuri industrial la prețuri înalte.

Drept rezultat, în 1928, pentru o tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5 tone, importul masiv de capital contribuind la această dependență. Până în 1939, România acumulase o enormă datorie publică externă, în valoare de 69 de miliarde de lei.

Privind imaginea de ansamblu, observăm că în industrie, bănci și alte ramuri se desfășura o luptă complexă între capitalul românesc și cel străin, primul căutând să-și apere interesele împotriva celui de-al doilea, iar acesta din urmă, căutănd să-și întărească aici pozițiile.

Pe acest fond general, un loc din cele mai importante în dezbaterile economice ale timpului îl vor ocupa problema capitalului străin și rolul său în economia românească.

3. Partidul Național Liberal – doctrina “Prin noi înșine”

S-a înființat în 1875 sub conducerea lui I.C. Brătianu. A fost partidul marii burghezii industriale, financiare și comerciale (Marii patroni).

În perioada interbelică, partidul a fost condus succesiv de Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, Dinu Brătianu, I.G. Duca. Publicațiile partidului au fost: “Liberalul” și “Viitorul”.

Partidul liberal a fost principalul partid de guvernământ în perioada interbelică, cele mai importante guvernări au fost între 1922 – 1926 prim ministru Ionel Brătianu și 1934 – 1938 prim ministru Gheroghe Tătărăscu.

Practic, cele mai importante reforme, inclusiv Constituția din 1923 sunt rodul guvernărilor liberale. Pe plan economic, partidul a aplicat politica neoliberală protecționistă ce viza intervenția statului în economie. Această politică se bazează în continuare pe vechea lozincă “Prin noi înșine”.

Liberalii nu erau contra capitalului străin ca atare, ci pornind de la modul de expansiune al acestuia, ca şi de la modul lui de a acţiona, ei îi ofereau asemenea posibilităţi de colaborare care să nu ocolească ţelurile marelui capital autohton.

Principalul promotor în practică al politicii “Prin noi înşine” a fost Vintilă Brătianu. Această lozincă exprima

...